Sunt in acest roman, Balciul de argint, scene dupa scene antologice, singure in stare sa se constituie intr-o pagina a noului calendar al satului romanesc dinaintea si din timpul mortii lui, si aceasta antologica, in care Prohodul e plans cu lacrimi de scriitor, dar si cu zambetul disperarii de a nu putea face nimic, nici macar incetinirea sfarsitului, zambetul senin cu care Stefan Mitroi imbrasiseaza, indatorat, indurerat si incapabil sa se desparta de ea, acea vatra unde ultimul taciune nestins era si este chiar viata lui.
