Biserica singurătății

Grazia Maria Cosima Damiana Deledda(n.

27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia, Italia – d.

15 august 1936, Roma, Italia, reînhumată, în 1959, în Biserica-Muzeu La Chiesa della Madonna della Solitudine din Nuoro).

Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1926  pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care zugrăvește, cu claritate plastică, viața de pe insula sa natală [Sardinia], și pentru profunzimea și simpatia cu care se apropie de problemele existenței omenești.

  Concezione nu studiase, nu citea decât cartea ei de rugăciuni, dar era inteligentă, și singurătatea și atavismul dezvoltaseră în ea, zi de zi, tot mai mult, ca și în păstorii din munți, un concept filosofic primordial, de bun-simț, despre viață, aproape stoic.

Înțelegea foarte bine că boala era, în raport cu iubirea, ca un fel de legătură, un legământ, o piedică asemenea multor altora, și că trebuia să lupte cu simțurile, cu visurile, tocmai cu instinctele deșteptate chiar de acea opreliște, dar încerca bucuria, gustul durerii, la fel ca multă lume rafinată.

(GRAZIA MARIA COSIMA DAMIANA DELEDDA) În Biserica Singurătății, protagonistă este boala, în dublul ei aspect: cel fizic și cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue frământări, amânări, neparticipări.

Lipsa de perspectivă reduce protagonista la rolul de vestală, de întreținere a focului sacru al trecutului măreț, al fidelității față de acesta, subminat de neputința societății moderne de a-l înțelege.

(ȘTEFAN DAMIAN) Ultimul și cel mai pregnant autobiografic roman al Graziei Deledda, Biserica singurătății, spune povestea Mariei Concezione, o frumoasă cusătoreasă dintr-un Nuoro îndepărtat al unei Sardinii arhaice, care trăiește drama unui diagnostic cumplit: cancer de sân, o boală fatală care îi schimbă atât propria viață, cât și destinele celor din jurul său.

Un roman pus pe hârtie acum aproape o sută de ani, demonstrând însă o sensibilă acuitate vizionară, în care Cancerul și Singurătatea capătă carnația unor personaje cât se poate de reale.

O poveste despre suferință, iubire și reprimarea sexualității, despre boală percepută ca răspuns divin la păcatele genealogice ori la propriile greșeli, despre vinovăție, depresie, frică de moarte și resemnare, despre curaj, credință și încredere în sine, despre onoare, calomnie, prejudecăți, misoginism și condiția femeii într-o societate patriarhală.

(ALINA HUCAI)  Primăvara este fatală pentru femei.

Ca și pământul, și ele au nevoie, în acest anotimp, să înflorească, să se bucure, să încolțească.

Iubirea este cel mai bun polen pentru ele.

Totul merge strună când este iubire: altceva nu mai contează în viață, fiindcă viața însăși este esența și sfârșitul iubirii.

Dacă tu, draga mea prietenă, te-ai fi măritat acum zece ani, azi ai avea în jurul tău trei sau patru copii, să stea în tovărășia florilor, păsărilor și, mai ales, a inimii tale.

Dar poate că te-ai uitat la alte lucruri vane din viață și acum te distrugi, te consumi încet, ești ca o migdală care se usucă în coaja ei înainte de-a ajunge să se coacă.

(GRAZIA DELEDDA.