În antropologia creștină, integritatea personalității este văzută în unitatea manifestărilor duhovnicești, sufletești și trupești – și la această unitate se ajunge doar cu condiția înrâuririi precumpănitoare a sferei duhului.
Orice boală are în primul rând o natură duhovnicească și abia apoi psihofiziologică.
Abordarea duhovnicească a bolnavului nu subminează perspectiva medico-biologică, ci îmbogățește, completează și desăvârșește concepția despre personalitate.
Biserica privește bolile psihice ca pe una dintre manifestările vătămării generale de către păcat a naturii omenești.
Distingând în structura personalității nivelul duhovnicesc, cel sufletesc și cel trupesc, Sfinții Părinți deosebeau bolile dezvoltate din fire de cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care îl înrobesc pe om.
Potrivit acestei distincții, sunt la fel de nejustificate atât considerarea tuturor bolilor psihice drept manifestări ale îndrăcirii, ceea ce atrage după sine săvârșirea fără temei a rânduielii exorcismului, cât și tentativa de tratare a oricăror tulburări spirituale exclusiv prin metode clinice.
