Copilul si dictatorul

Marion este sora copiilor pe care dictatura comunista i-a distrus.

  Mariuca vede lumina zilei in 1976 – unul dintre cei doua milioane de copii nascuti in urma decretului prin care Ceausescu voia sa dea un impuls demografiei Romaniei.

Abandonata de mama ei pe cand nu avea nici un an, este plasata intr-un orfelinat.

Zeci de mii de copii cad victime in aceste adevarate lagare de concentrare ale dictaturii ceausiste.

Mariuca are insa noroc: este adoptata la 6 ani de un cuplu de francezi.

Majoritatea copiilor din orfelinatele Romaniei nu aveau sa fie niciodata adoptati.

Copilul si dictatorul este o carte despre cautarea identitatii, despre cautarea de sine dupa o copilarie amputata.

  ,,In copilarie, sopteste Marion privind fix spre o usa, eram foarte marcata de semnele de hospitalism pe care le vedeam la colegii mei.

Mi‑au ramas in minte acesti copii de o tristete sfasietoare, privind tematori departe, in gol.

Si eu aveam stereotipuri, ma leganam, nu dor­meam bine, nu puteam sa fiu atenta si ma temeam de orice plecare.

Cea mai puternica amintire e absenta iubirii, a afectiunii, a prezentei si privirii adultilor.

  Fragment: Sfarsitul anilor 8o aduce asadar si sfarsitul comunismului european.

Din “lumea rosie” mai raman China, Coreea de Nord si Cuba.

S-au prabusit certitudini dupa certitudini.

Ceausescu, cel care se credea vesnic, nu mai e.

Marion se gandeste incontinuu la ceva ce i-a incoltit de mult in minte.

Sa se intoarca.

Dar deocamdata e prea devreme.

  “Stiam, spune ca mai devreme sau mai tarziu o sa vrea sa-si caute radacinile.

Sa-si regaseasca familia.

Era normal.

Inevitabil.

Noi nu i-am ascuns niciodata nimic.

” Adolescenta, varsta problematica prin excelenta, seamana, in cazul lui Marion, cu o adevarata prapastie.

In fiecare zi, risca sa se prabuseasca de-a dreptul in ea.

Senzatia ca nimeni n-o intelege, n-o asculta si n-o priveste.

Ar vrea sa spuna cine e, de unde vine, dar nu reuseste, nici macar cu surorile ei de suflet, cum isi spun fetele in adolescenta.

  “Am amintirea asta ca am fost ani intregi aproape transparenta, ca-mi pierdeam culoarea de la o zi la alta, o ratata cu fata palida si turband de furie.

Si totusi nu vreau sa ma dau batuta, ma-ncrancenez, sunt o luptatoare, vreau sa-mi fortez soarta jucand dupa propriile reguli ca sa-mi distrug partea intunecata si sa dezgrop tot ce mi s-a inradacinat adanc in suflet.

” La liceu, Marion se intalneste cu mai multi baieti, dar nu se-ndragosteste cu adevarat de nici unul.

De altfel, nici nu-si cauta sufletul-pereche.

Una dintre cuceririle ei, Dominique, o face sa se intoarca la fotbalul pe care-l abandonase intre timp si la Blandine, prietena ei dintotdeauna.

Marion l-a intalnit pe Dominique pe terenul de fotbal.

El juca fundas in echipa din Laugnac, la cativa kilometri de Agen si de Bon-Encontre.

Marion merge pe stadioane, urmareste meciurile.

N-a uitat niciodata fotbalul, iar atmosfera petrecerilor de dupa meci n-o lasa indiferenta.

I se-ntampla uneori sa se chercheleasca, cum se spune.

  A-nceput sa bea in clasa a saptea, cand de la scoala au anuntat-o ca a ramas repetenta.

Dupa-amiaza, in curte, scoate o sticla mare de pastis, suficienta sa-mbete toata trupa.

Profesorii observa ca nu se tine bine pe picioare, ca e un pic pierduta, o cearta, dar o apara de furia tatalui.

Astfel de episoade se vor repeta la fiecare deceptie, la fiecare lovitura din partea vietii.

In Anglia, ajunge in coma dupa ce bea mai multe “sicrie”, un amestec periculos pe care-l pregateste impreuna cu tovarasii de betie.

Totusi, nu va cadea niciodata in capcana alcoolismului sau a drogurilor.

Fiindca taria de caracter are castig de cauza.