„A te ocupa de soarta popoarelor pe spinarea carora a calcat elefantul Istoriei este dovada unei firi sentimentale si in general nu duce la nimic – cu asta pot fi de acord.
(…) Uitarea ii acopera pe cei invinsi, iar cineva care ar citi de zor registrul crimelor trecute sau, si mai rau, si-ar imagina aceste crime in detaliile lor ar incarunti de spaima sau ar deveni absolut indiferent.
(…) Indignarea nobila impotriva acelora care astazi incearca sa creeze alta civilizatie, folosindu-se de mijloace asemanatoare, nu este lipsita de fariseism.
Cartotecile crimelor vor fi pastrate in locuri retrase si sigure, iar cand un om de stiinta al vremurilor viitoare va ajunge, prin praf si fire de paianjen, la aceste volume, va considera acele fapte drept mici infractiuni in comparatie cu imensitatea operei savarsite.
Mult mai probabil este ca aceste cartoteci nici sa nu mai existe, caci, in acord cu progresul, suveranii de astazi au tras concluzia din adevarul simplu ca ceea ce nu exista pe hartie nu exista in realitate”.
(Czeslaw Milosz)Fara a prezuma ca totalitatea cititorilor au acelasi tip de reactii emotionale, credem ca putem remarca faptul ca sentimentul de teroare dubleaza deseori, sau chiar il depaseste, pe cel de revolta impotriva metodelor teroriste utilizate in cadrul Penitenciarului Pitesti (intre 1949-1951), cu o migala a organizarii si o rigoare a planificarii iesite din comun.
Ce anume face aceste lucrari atat de greu de suportat si chiar de parcurs (lectura impune pauze pentru meditatie, sau cel putin pentru dezmeticirea cititorului)? Pe de alta parte, se poate insinua si intrebarea daca, atunci cand lectura devine mult mai fluenta (gratie, probabil, in primul rand obisnuintei care apare, dupa parcurgerea unui numar foarte mare de pagini, dar si a senzatiei de deja vu, pe care repovestirea atrocitatilor o genereaza) nu cumva apare un soi de „contaminare” cu o catime din lipsa de sensibilitate specifica reeducarii de tip Pitesti.
