Obsedat de tratate perfecte de geometrie, disperat pînă la a visa o pedagogie terapeutică după modelul Pedagogului de la Solferino, Vasile Gogea își șlefuiește poemele pînă la vecinătatea cu aforismul, calculînd cu grijă tensiunile, și ne dovedește că fantasma armoniei bîntuind o lume în declin poate fi fertilă .
(Ion Mureșan, în Domnul Gogea, poetul , Ziarul de Cluj, 6 iulie 1999) La antipodul spectaculosului poeziei sociale , întemeiate pe o hiperbolă a eului agitat și compact proclamativ, Vasile Gogea cultivă o discreție fin persiflatoare, bizuită pe o comprimare lăuntrică, adică pe o liotă a eului moral.
Laconismul îi traduce îndurerata modestie.
Restrîngerea, economia sunt imperativele scriiturii d-sale.
Idealul poetului îl constituie experimentarea limitei: Să locuiești la limita ființei/ să nu ai lemne, pîine, țuică/ nici cărți pe rafturi/ doar un pat/ făcut din gînduri/ și dintr-o listă de prieteni/ ce prea departe/ parcă zac .
Umbra tinde a se substitui trupului: Tot mai multe umbre/ se-așază peste umbra mea.
// încet, încet/ de-atîta greutate/ pămîntul se lasă/ și-ncepe a-nsera.
// E-aproape clipa/ în care/ chiar trupul meu/ în ea se va culca .
Putem vedea în năzuința spre condensare a poetului și un mijloc de apărare.
D-sa reduce suprafața de contact cu existența până la minimum, aidoma unui artist oriental ce și-ar exersa meșteșugul pînă la subtilitatea ultimă, nec plus ultra: Suprafața mea de contact/ cu lumea/ se reduce continuu.
// În curînd/ ea nu va fi/ decît un punct.
// Atunci/ voi ști/ că a venit vremea/ ultimei propoziții .
Chiar dacă nu-și scrie încă ultima propoziție , Vasile Gogea o aproximează în tiparul poemului ultra-scurt, cu alură de haiku: Călare pe melc/ galopez/ pe colinele verzi/ ale memoriei.
19.40 Lei
Vreau să citesc
