Eminescu inceputul continuu

Să citești, să re-citești marii scriitori înseamnă să te situezi într-un început continuu.

Cărțile lor se constituie într-un fond ereditar al culturii române.

Literatura română are nenumărate (adică multe și nu toate numărate cum se cuvine!) lucruri bune care merită inventariate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenenţă.

Limba română, dacă ne e stăpână, cum crede Eminescu, ar trebui să ne ajute să-i iubim performanţele şi să ştim că literatura a fost dintotdeauna de partea Cititorului – cel care nu oboseşte să revină asupra textelor cu o curiozitate mereu proaspătă şi cu o bibliotecă tot mai bogată în fundal.

Eminescu e creatorul limbii române moderne şi mai este şi purtătorul unei aure romantice, fie ea şi târzie – dacă ar fi numai atât şi tot s-ar putea explica, firesc, locul său în imaginarul românesc.

Eminescu, ca şi Goethe pentru germani, este conştiinţa noastră mai bună (Constantin Noica).

Ca Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni ori Cervantes pentru spanioli.

Toți acoperă sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus – de încredere .

Opera lor s-a ivit în urma unui uriaș efort de gândire secondat de imaginație și de căutarea cuvintelor potrivite care să înlesnească deschiderea spre generații succesive de cititori.

Prin lectura clasicilor, îmbogățirea se petrece de ambele părți, căci plusul de cunoaștere pe care ți-l transmit se întoarce spre textele lor actualizându-le neîntrerupt.

Lectura e interpretare și în sens muzical.

Melodia ei depinde de locul în care şi de forţa cu care ciupeşti corzile, căci universul – și cel scriptural – este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări.

Reîntoarcerea, generaţie după generaţie, la textele lor bogate, cu sentimentul că, încă, n-a fost rostit ultimul cuvânt, este legică.

Fără ei am fi cu toţii altfel şi mai săraci (Tudor Vianu).

Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creangă sau Caragiale, triada începutului nostru continuu, probează cât de axiomatice au devenit adevăruri precum cel de mai sus.

În rătăciri periodice, ne dovedim incapabili să măsurăm echilibrat statura marilor noștri scriitori.

Pe Eminescu îl urcăm atât de sus, încât nu ni se poate reproşa că nu-l mai auzim, pe Caragiale ni-l asumăm necondiţionat, căci astfel nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul.

E, în fond, o chestiune de scară.

Se pare, o spun din nou, că avem o problemă cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultură şi istorie.