Geneida

Cartea cea nouă a lui Adrian Lesenciuc poate fi citită și ca discret autoportret, căci poţi găsi în paginile sale semne ale valenţelor multiple cu care se deschide spre lume autorul ei.

Profesor la Academia Forţelor Aeriene, fiindu-i, prin urmare, la îndemână dialogul cu înalturile, el posedă și știinţa convorbirilor imaginare sub semnul apei, luându-l de martor pe Jorge Luis Borges (vezi Cartea de apă).

Scrie versuri, romane, critică și istorie literară, eseuri, cu aceeași învăţată dezinvoltură și pedantă aplecare asupra paginii, căci eleganţa descinderilor sale în atâtea zone se sprijină pe o bibliotecă impresionantă.

Știe ce înseamnă ordinea și disciplina, așa încât poate cocheta liber cu formele haosului și ale neorânduielii, dispus oricând să le împrumute rigori.

Gândește viaţa cu exuberanţa unui locuitor lucid și implicat al viului, dar cântărește sobru și manifestările muritudinii.

Toate astea, într-o elegantă limbă românească, atât de bine și bogat stăpânită, încât își poate îngădui și să se lase – cu încântare – în voia jocurilor ei de sonuri și cuvinte.

gEneida are, așadar, rigoare și farmec, iar rătăcirile ei printre stări și sentimente exersează volute și pași de dans sub ispita controlată a sensurilor pe care le suportă cuvântul – punct de fugă – gene.

Ale iubitei (sau ale zorilor, sau ale mierlei!), genele pot fi împletite sau răsfoite ca probe ale apartenenței genetice, dar și ca izvor de savuroase gEneide.

Cu umor șăgalnic și înfiorări ștrengărești, poemele respectă ritmul secret al unei viziuni lirice fermecătoare, care place și provoacă, deopotrivă.

De citit cartea în căutarea cheilor pe care le strecoară printre versuri sau cu bucuria de a citi, pur și simplu, o carte luminoasă (lumina e cuvântul cu cea mai mare frecvență în volum!) și deșteaptă.

(Irina Petraș.