Intr-o pagina autobiografica, Panait Istrati marturiseste ca: „in adolescenta, zilele de foame si hoinareala alternau cu lectura patimase a Haiducilor nostri”, care, „departe de-a fi legendari, sunt tot ceea ce poporul nostru a putut sa aiba mai adevarat, in dureroasa lui istorie.
Legenda – usor de recunoscut si de inlaturat – nu incepe decat acolo unde povestitorul, in generozitatea sa, isi face o placere in a atribui acestor justitiari populari ispravi fantastice, unde cauza dreptatii iese, mai totdeauna, biruitoare”.
Si ca o concluzie, el adauga: „(…) la aceasta scoala a Frumosului, unit cu nevoia de dreptate, s-a format spiritul meu.
Arta s-a marturisit ochilor mei, sub o infatisare potrivita cu temperamentul meu si nadejdiile unei omeniri obidite”.
Era, deci, firesc ca haiducii sa-si aibe un loc de cinste in opera sa, mai precis, in ciclul „Povestirile lui Adrian Zografi”, pe care il va si incheia cu volumele Presentation des Haidoucs (Haiducii, titlu dat in romaneste de autor) si Domnitza de Snagov.
