Ion. blestemul pamantului - liviu rebreanu

Vremea se dezmortea.

Iarna, istovita ca o baba rautacioasa, se zgarcea mereu, simtind apropierea primaverii din ce in ce mai dezmierdatoare.

Haina de zapada se zdrentuia dezvelind trupul negru al campurilor.

Ion de-abia asteptase zilele acestea.

Acum, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase.

Ascunse sub troienele de omat, degeaba le cercetase.

Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei.

Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare.

Iesi singur, cu mana goala, in straie de sarbatoare, intr-o luni.

Sui drept in Lunci, unde era porumbistea cea mai mare si mai buna, pe spinarea dealului.

Cu cat se apropia, cu atat vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul, ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor.

Sufletul ii era patruns de fericire.

Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume afara de fericirea lui.

Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul.

Si tot era al lui, numai al lui acum.

Se opri in mijlocul delnitei.

Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreundandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase.

Ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima.

Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa crampoteasca in sarutari, intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede.

Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.

Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata.

Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu.

Sorbi mirosul, frecandu-si palmele .