Jurnal de pustă

E tânăr şi foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevărat, dar când te aştepţi mai puţin îl surprinzi bântuit de spaima că îmbătrâneşte şi moare.

E un poet care face proză în forţă, ca la sală, ca pe biţă sau motor, care aici, în Banat, sunt bicicleta şi motocicleta; narează, descrie, construieşte, dar când te aştepţi mai puţin îl vezi cum trage un ştamplu (păhărel, aici, în Banat) de lirism.

E frust, chiar dur şi necruţător cu tot ce vede în jur şi în el, dar când te aştepţi mai puţin scapă un gest sau o vorbă de mare delicateţe.

E bărbătos şi infantil, brutal şi tandru.

E prinţ şi cerşetor, erou şi loser absolut în lumea lui, aşa cum o vede, cum o trăieşte sau o imaginează.

O lume de la marginea marginilor (cartiere timişorene, periferii de metropole, sate din pustă), cu oamenii ei neştiuţi sau uitaţi.

Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au aşteptat pe el, pe Borco Ilin, să le descopere şi reînvie, ca să intre într-o carte.

Ca să intre în cărţi, cu toate atuurile.

Între care, mai de preţ, îmi par a fi două: al noutăţii lumii pe care o dezvăluie şi al limbii pe care o caută.

Deşi el spune că nici una din ele, nici româna, nici sârba, nu l-au găsit.

 Pusti nas, Borco! Lasă-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindcă le-ai găsit pe amândouă în limba fără pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o.

— ADRIANA BABEȚ.