Maria tanase. o fantana pe un drum secetos - simona antonescu

Trase smucit una dintre draperii intr‑o parte in asa fel incit lumina sa cada pe ea, sfredeli cu privirea in ochii profesorului Brauner, apoi incepu: - Cine iubeste si lasa/ Dumnezau sa‑i dea pedeapsa! Blestemul iesea scrisnit din pamint, se aduna din cerul care rabda totul, traversa pieptul ei si se revarsa cu putere in odaie, nu prin glasul ei, ci, fringindu‑i‑l, prin insusi glasul parasitilor care‑i dadusera nastere.

Maria lasa durerea sa o strabata si sa se strige singura.

Cind rosti Tiriisul sarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi barbati i‑urile si s‑urile, genuni intregi de deznadejde si furie neputincioasa ii cuprinsera pe toti trei, iar odaia paru sa se desprinda de lumea cunoscuta si sa pluteasca intr‑un univers de durere fara margini.

Cind ispravi, ducind fara gres pina la capat intreg cintecul auzit abia de doua ori, Harry Brauner ramase lipit de spatarul fotoliului asa cum ramii intr‑un automobil care prinde brusc viteza.

Maria aduse cea dintii lucrurile la locurile lor, tragind la loc marginea draperiei si netezind cu palma postavul care acoperea masa.

Profesorul o mai urmari o vreme, fara sa se oboseasca sa‑si mascheze interesul sub politeturi ce pareau acum nepotrivite in odaia in care Maria cintase, pentru prima oara in viata ei, Cine iubeste si lasa.

- Asta nu‑i lucru curat, spuse intr‑un tirziu, intelegind ca nu va descoperi mai mult din fata aceasta daca continua sa o priveasca.

- Fragment.