Un fragment dintr-o convorbire cu Felix Aderca publicata in 1926 arata fara dubii ca Liviu Rebreanu a ales sa scrie in limba romana si sa devina mare scriitor al literaturii romane mai degraba sub presiunea fortelor interioare ce tin de abisul psihologic decat determinat de imprejurari exterioare.
Alegerea a insemnat totodata un efort intens de automodelare caci prima incercare demiurgica e chiar luarea in stapanire a limbii sale materne.
Sublinierile din pasajul urmator reliefeaza aspectele multiple ale crizei de identitate traite si depasite de Liviu Rebreanu.
„Dar nici ofiter n-am simtit ca voi fi.
Eu eram scriitor.
Am scris si publicat nenumarate nuvele in ungureste si nemteste si am scris poate o suta de piese de teatru.
Ori de cate ori vedeam un spectacol, scriam si eu o piesa.
Intoarcerea spre literatura si cultura romana s-a facut aproape fara sa-mi dau seama.
A fost poate ceva care n-a intrebat ratiunea.
Tin minte o intamplare de pe atunci caracteristica si revelatoare.
Facusem in grup scolaresc o excursie la Viena.
Cand trenul a trecut frontiera Ungariei, elevii s-au sculat in picioare si au cantat un imn patriotic.
Eu n-am avut acest indemn.
Am ramas pe locul meu, tacut.
N-am fost batut, cum ar fi fost firesc, dar am fost boicotat.
Romaneste stiam, dar atat de putin, incat mi-a fost rusine cand o familie de romani din vechiul regat mi-a iesit inainte cu voiosie sa-mi vorbeasca, pe puntea unui vapor, pe Dunare, in Ungaria, afland ca sunt roman.
Mi-am dat seama ca nu voi putea niciodata scrie romaneste fara o adancire a limbii noastre, fara o revenire la izvoarele ei cele mai curate.
Si am luat pe Creanga.
Am inteles foarte putin.
Am vrut sa citesc pe Caragiale dar n-am putut intelege nimic.
Am reinvatat limba romaneasca asa cum inveti orice alta limba, vorbind si scriind in caiete cu teme si extrase”.
