Poesii. volumul ii/george constantin

Pentru a nu fi risipit i de vesnicia trecutului, sau de maretia incomensurabila a viitorului, sau de betesugul auto-maririi pragmatice a eu-lui, a eu-lui umflat in pene multicolore chiar si in timpul caderii in dincolo de logos, trebuie sa avem curajul de a ne cere sa fim lasati sa umblam si in-afara noastra.

Sa ne uitam la noi dintr-o parte.

La cunoaste-te pe tine insuti dintr-o parte.

Macar cu ocheanul rimei.

Si inca nu oarecum, ci imbratisand stilul, adica pustiul.

Si inca trambitand stelelor, sau ulmilor, sau fantanilor aceasta imbratisare cu stilul, care azi si acum este pustiul.

Din asemenea principii poetice si metafizice se compune poezia lui Constantin George, poet roman auto exilat din frunza de verb romanesc in frunza de artar a Canadei.

Cu aceste principii acest poet sobru, naiv de sobru, coplesit de sobrietate, coborat sobru direct din rimele anonime ale satului bacauan, reuseste o noua punere in metoda a traditiei romanesti in noua poezie romaneasca.