Raul. jurnal, 2016–2020

„Român fiind, Radu Vancu are «şapte vieţi în pieptu-i de aramă».

Aşa şi nu altfel i se explică frenezia debordantă a zilei şi a clipei.

Al doilea volum din Jurnalul lui este, fără să mă tem de cuvânt, hipnotic.

Şi ai impresia, citind, că Radu Vancu tocmai a câştigat un pariu cu supranaturalul.

E mereu febril, ocupat şi preocupat.

Nu mai are mult până să cocheteze cu ubicuitatea.

În geografia lui afectivă atrag atenţia două capitale: VancuVer şi (San) Sebastian.

Lângă ele, pe aceeaşi hartă, găseşti faruri şi călăuze prin teritoriile prieteniei, ale rezistenţei la ticăloşie, ale admiraţiei şi – rar – ale deznădejdii.

Aproape că te cuprinde invidia urmărind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase şi unde respiraţia lecturii e accelerată de la un rând la altul.

Viaţa lui Radu Vancu, aşa cum e povestită aici, are o încărcare formidabilă.

Te şi miri cum se pot mobiliza atâtea resurse pentru atâtea cauze bune.

Şi chiar dacă nu te miri, cuviincios şi firesc e să aplauzi paradoxul: autorul Transparenţei e vizibil şi numai bun de strâns în braţe.

De ce? Pentru splendida cronică etică pornită din Piaţa Huet a Sibiului «infim şi infinit».

Pentru căldura prieteniei cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin, Mircea Cărtărescu, Eugen Ciurtin şi atâţia alţii.

Pentru disponibilitatea colosală, care-l face să nu refuze invitaţiile şi să fie o prezenţă mereu proaspătă şi seducătoare.

Pentru sprijinul acordat tuturor poeţilor la început de drum.

Pentru constatarea că Florenţa e «jignitor de frumoasă».

Pentru amintirea tatălui pierdut şi formulele uneori paralizante ale fiului câştigat.

Pentru Cami, armonie şi microarmonie.

Şi pentru bunătatea lui funciară.

Fiindcă – regret că o scriu abia acum – Radu Vancu nu e doar un profesor dăruit, un exigent om al cetăţii şi un scriitor minunat.

Radu Vancu e un om bun, iar bunătatea lui ne atinge şi ne încălzeşte pe toţi.

“ — RADU PARASCHIVESCU Am tot ezitat dacă să încep acest al doilea jurnal, după încheierea primului; nu voiam să repet pur și simplu ce am spus deja în primul, să îngrămădesc aici alte biografeme & superstiții & gesticulații.

Voiam să se schimbe ceva esențial în tonul lui, în ceea ce spune pe deasupra (sau pe dedesubtul) tuturor micilor biografeme pe care le înregistrează.

Și azi-dimineață, în vreme ce veneam spre gară prin zorii foarte răcoroși, simțind cum îmi îngheață umerii sub cămașa prea subțire, am înțeles deodată ce s-a schimbat în jurnalul ăsta: pur și simplu mi-a dispărut corpul din el.

E, dacă am dreptate în impresia asta, un jurnal fără corp.

Și mă întreb dacă e bine sau rău că-i așa – și dacă poate exista așa ceva – sau dacă nu cumva e un obiect imposibil, un cuțit fără mâner căruia-i lipsește lama, cu vorba lui Lichtenberg.

Pe copertă: Ioan Iacob, Fără titlu, acuarelă pe hârtie, 1997  .