Teoria tăcerii

Teoria tăcerii s‑a născut dintr‑o întrebare, iar întrebarea era asta: În câte feluri se poate tăcea? Nu există un răspuns exhaustiv la această întrebare.

Tăcerea, la fel ca Universul, este infinită.

 Teoria tăcerii a apărut în 2015, iar întrebarea — cu șapte ani înainte.

Între timp, au trecut nouă ani de la prima ediție a acestei cărți.

 Teoria tăcerii are acum o soră mai mică, Teoria fricii, și cele două teorii vor avea, nu peste mult timp, încă o soră: Teoria singurătății.

Să nu fii singur pe lume e un lucru bun, fie că ești carte, fie că ești om.

Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător.

În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă.

Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pântece un înotător de performanță și a început să crească.

Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă.

Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic.

Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține.

Înotam într-o tăcere perfect etanșă.

Luni întregi m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur.

Dar mama a început într-o zi să descrească.

Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea.

M-am trezit țipând.

La gât aveam o medalie însângerată.

Trebuie să ai în fața ochilor un singur obiect.

Toate gândurile care te iau cu asalt trebuie fie expediate, fie retopite în obiectul din față.

Mintea trebuie golită de orice alt ceva, cu excepția obiectului.

Recipientul marginal al tăcerii, să-l numim așa, este gura care articulează.

Prin urmare, trebuie făcut în așa fel încât gura să se comporte ca un ochi ațintit asupra obiectului de tăcut.

Avem de-a face cu o gură-ochi care vede și tace un singur lucru.

Iulian Tănas.