Despre lucrurile de pe urma

Exista clipe, binecuvantate sau tragice, cand o persoana pe care o cunosteam ni se reveleaza in­tr‑o lumina, adancime si frumusete nespuse, pe care inainte nici nu le‑am fi putut banui.

Acest lucru se petrece cand ni se deschid ochii, intr‑o clipa de curatie a inimii; pentru ca cei curati cu inima pot vedea nu numai pe Dumnezeu Insusi, ci si chipul Lui – lumina care straluceste in intunericul unui suflet omenesc si al vietii omenesti, chip pe care il putem vedea atunci cand inima noastra gaseste odihna, cand prin ea trece lumina, cand e curatita.

Mai sunt si clipe cand descoperim pe cineva, pe care credeam ca il cunoastem bine, intr‑o lumina noua – printr‑o revelatie –, cand cineva straluceste de bucurie, de dragoste, de chemarea de a I se inchina lui Dumnezeu si de a‑L adora, cand cineva a ajuns la o adancime a suferintei, la o rastignire, cand suferinta insasi e curatita si nu mai ramane in ea nici o urma de ura, de neimpacare, de amaraciune, nici o urma de rau, cand ea iese la lumina curata, dupa cum a stralucit, nevazuta atatora, si suferinta Domnului Hristos pe cruce.