În străfundul minelor Daciei, creştinii aduşi de la Roma şi din întreg Imperiul Roman, cu ochii smulşi, cu picioarele rupte, însemnaţi cu fierul roșu, înfometaţi, înlănţuiţi – cetăţeni romani, cei mai buni ai lor, singurii buni printre romani –, au făcut să se înalţe credinţa creştină la suprafaţă, aşa cum se înalţă grâul din seminţele ascunse în pământ.
Credinţa din aceste mine, unde putrezeau creştinii, a acoperit Dacia întreagă.
O mare de rugăciuni, de nădejde; rugăciuni latine către Iisus, către Părintele ceresc, Părintele Care era deasupra Daciei.
Aceste rugăciuni latine, care se ridicau din mine, nu au putut fi stăvilite de cineva.
Veneau din străfunduri, având rădăcini nespus de adânci.
În ultima clipă a istoriei sale, Dacia a primit confirmarea, prin aceşti colonişti creştini, că nu doar dacii, ci toţi oamenii sunt nemuritori.
Ceea ce credeau ei era adevărat.
Nu se înşelaseră; noii veniţi le confirmau existenţa vieţii veşnice de dincolo de moarte.
Dacii au părăsit astfel pământul, asiguraţi, o dată în plus, că erau nemuritori – că nici ei, nici urmaşii lor nu vor muri în veci.
(Constantin Virgil Gheorghiu.
