Raul. jurnal, 2016-2020 - radu vancu

Roman fiind, Radu Vancu are sapte vieti in pieptu-i de arama.

Asa si nu altfel i se explica frenezia debordanta a zilei si a clipei.

Al doilea volum din Jurnalul lui este, fara sa ma tem de cuvant, hipnotic.

Si ai impresia, citind, ca Radu Vancu tocmai a castigat un pariu cu supranaturalul.

E mereu febril, ocupat si preocupat.

Nu mai are mult pana sa cocheteze cu ubicuitatea.

In geografia lui afectiva atrag atentia doua capitale: VancuVer si (San) Sebastian.

Langa ele, pe aceeasi harta, gasesti faruri si calauze prin teritoriile prieteniei, ale rezistentei la ticalosie, ale admiratiei si - rar - ale deznadejdii.

Aproape ca te cuprinde invidia urmarind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase si unde respiratia lecturii e accelerata de la un rand la altul.

Viata lui Radu Vancu, asa cum e povestita aici, are o incarcare formidabila.

Te si miri cum se pot mobiliza atatea resurse pentru atatea cauze bune.

Si chiar daca nu te miri, cuviincios si firesc e sa aplauzi paradoxul: autorul Transparentei e vizibil si numai bun de strans in brate.

De ce? Pentru splendida cronica etica pornita din Piata Huet a Sibiului infim si infinit.

Pentru caldura prieteniei cu Mircea Ivanescu, Claudiu Komartin, Mircea Cartarescu, Eugen Ciurtin si atatia altii.

Pentru disponibilitatea colosala, care-l face sa nu refuze invitatiile si sa fie o prezenta mereu proaspata si seducatoare.

Pentru sprijinul acordat tuturor poetilor la inceput de drum.

Pentru constatarea ca Florenta e jignitor de frumoasa.

Pentru amintirea tatalui pierdut si formulele uneori paralizante ale fiului castigat.

Pentru Cami, armonie si microarmonie.

Si pentru bunatatea lui funciara.

Fiindca - regret ca o scriu abia acum - Radu Vancu nu e doar un profesor daruit, un exigent om al cetatii si un scriitor minunat.

Radu Vancu e un om bun, iar bunatatea lui ne atinge si ne incalzeste pe toti.

- Radu Paraschivescu Am tot ezitat daca sa incep acest al doilea jurnal, dupa incheierea primului; nu voiam sa repet pur si simplu ce am spus deja in primul, sa ingramadesc aici alte biografeme & superstitii & gesticulatii.

Voiam sa se schimbe ceva esential in tonul lui, in ceea ce spune pe deasupra (sau pe dedesubtul) tuturor micilor biografeme pe care le inregistreaza.

Si azi-dimineata, in vreme ce veneam spre gara prin zorii foarte racorosi, simtind cum imi ingheata umerii sub camasa prea subtire, am inteles deodata ce s-a schimbat in jurnalul asta: pur si simplu mi-a disparut corpul din el.

E, daca am dreptate in impresia asta, un jurnal fara corp.

Si ma intreb daca e bine sau rau ca-i asa - si daca poate exista asa ceva - sau daca nu cumva e un obiect imposibil, un cutit fara maner caruia-i lipseste lama, cu vorba lui Lichtenberg.