Bucuria noastră se naşte din biruinţa lui Hristos asupra morţii la care El ne face părtaşi pentru a-I cunoaşte veşnica şi admirabila Sa iubire.
Noi ne bucurăm de faptul că El nu e doar ţelul spre care aspirăm, către care ne îndreptăm, ci El e uşa care ni se deschide către viaţa veşnică.
Ne bucurăm că El ne însoţeşte, aşa cum i‑a însoţit pe cei doi călători de la Ierusalim către Emaus: S-a apropiat de ei delicat, pe nesimţite, i-a însoţit pas cu pas, apoi le-a tâlcuit taina existenţei şi rostul vieţii lor.
în chip văzut sau nevăzut, fie că nu suntem conştienţi, fie că dintr‑odată devenim conştienţi de aceasta, El merge alături de noi, lărgindu‑ne inimile, duhul, sufletul, bătând la uşa care duce viaţa noastră spre viaţa Sa, aşteptând, cerând, implorând ca ea să îi fie deschisă, să I se încredinţeze pentru a putea să treacă prin ea veşnicia.
Dar El este şi Calea, şi la fiecare pas făcut pe acest drum, în fiecare clipă suntem în Hristos şi cu Hristos, având o nădejde mai presus de orice nădejde, o certitudine a credinţei ca arvună şi pregustare a iubirii dumnezeieşti.
